GENIUL LUI ALEXANDRU

                            PARTEA A II-A

                      

               Faimoasa campanie de cucerire pe care a dus-o a facilitat întâlnirea lumii greceşti cu alte “lumi”. De altfel, ceea ce s-a dus să caute Alexandru în Egipt a fost nu numai închiderea pentru perşi a oricărei baze navale în Mediterana şi pentru sine titlul de faraon, ci înainte de toate răspunsul la o întrebare care-l apăsa din copilărie: mama sa nu fusese oare obsedată fără încetare de prezenţe divine, care îi umpleau visurile şi patul? Al cui fiu este? Aceasta vrea să ştie Alexandru şi pentru aceasta, cu sufletul gata să creadă orice despre Dumnezeu, întreprinde călătoria în sanctuarul lui Zeus-Ammon. O iniţiativă stranie şi inexplicabilă, cu multe texte contradictorii; cert este însă că Alexandru a fost primit de preotul păzitor al sanctuarului cu titlul de “fiu al lui Ammon”. Ce întrebări a pus, ce răspunsuri a primit nu se ştie, dar revelarea naşterii sale divine, numai convingerea că nu era fiul lui Filip, ci procreat de zeul însuşi Ammon-Ra i-au dat încrederea în misiunea pe care o avea în misiunea sa. Fiul lui Zeus ştia acum ce are de făcut pe pământ. În cursul călătoriei sale la Siouah, mergând de-a lungul ţărmului solidar al mării, a fixat, lângă un sat de pescari şi în faţa insulei Pharos locul viitoarei capital în care s-au întâlnit şi amestecat în secolele următoare, viitorul Orientului şi al Occidentului, Alexandria. Întâlnirea dintre lumea greacă şi lumea indiană este, din punctul de vedere al istoriei universal, de o extremă importanţă. Este întâlnirea a două dintre cele trei mari umanisme pe care le-a produs istoria antichităţii: umanismul grec şi umanismul budist. Evanghelia lui Sakia Mouni începea să se răspândească în India, în momentul în care Alexandru a apărut aici. Ea răspundea unor tendinţe religioase, prezente în sufletul hindus. Tendinţa ascetică a budismului se întâlnea cu acel ascetism care, derivat în mod bizar din Socrate, avea să înflorească în Grecia şi înflorea deja în epoca lui Alexandru, cu şcoala lui Cynosarges, cu cerşetorii cinici, ca şi cu acei care sa numeau „eroi ai muncii” cinici.                

              Ea se întâlnea cu ascentinsmul platonician. Alexandru a întâlnit asceţi în India. Supunând provizoriu regiunea Indului, Alexandru a ajuns la capătul drumului său, dar nu la capătul drumului pe care îl fixaxe voinţa sa. Luptele din Câmpia Pendjab sub ploile torenţiale ale musonului l-au determinat pe Alexandru să hotărască retragerea spre patrie; douăsprezece altare au fost ridicate zeilor Olympului, precum şi o coloană de bronz, pe care se putea citi: „Aici s-a oprit Alexandru.” Reîntors la Babylon, Alexandru îşi organizează imperiul şi-şi inaugurează propriul stil de guvernare. Revelaţia pe care i-o făcuse oracolul lui Zeus-Ammon, aceea de a fi rege al Macedoniei, protector al grecilor, faraon al Egiptului, rege al Asiei, unicul Alexandru al oricărei ţări de pe cele trei continente care depindea de el îi înflăcărează dorinţa ca prin persoana sa să opereze contopirea popoarelor pe care le-a cucerit şi care rămân sub dependenţa sa. Vrea ca între ele să domnească concordia, concordia între greci şi barbari, realizată graţie puterii personale a prinţului. 

              Apropierea nefirească a unui rege de formaţie greacă de barbari, cărora le acordă funcţii importante în administraţie sau în armată, indignarea macedonenilor se transformă în revoltă, ce nasc comploturi şi conspiraţii, care îşi propun să-l asasineze pe rege. Incertitudinea asupra originii sale a semănat îndoiala în sufletul lui Alexandru, care a proclamat sus şi tare egalitatea dintre greci şi barbari, prietenia şi fraternitatea, spre care a năzuit regele. Alexandru a ignorat sfatul pe care i l-a dat Aristotel într-o scrisoare, acela de „a-i trata pe greci ca un tată, pe barbari ca un stapân, pe cei dintâi ca pe nişte prieteni şi intimi, şi să-i folosească pe ceilalţi aşa cum se folosesc animalele şi plantele”, continuând să susţină că nu există câtuşi de puţin greci sau barbari „din natură”, naşterea şi sângele neînsemnând nimic, „devenim ceea ce suntem prin cultură”.4 Alexandru a fost crescut în spiritul acestui înalt umanism grec, deschis tuturor oamenilor şi fără vreo clauză de segregaţie. Antagonismului greci-barbari îi răspundea în acţiuni şi în intenţii.