EPOPEEA ALEXANDRINA

        Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient, imaginea de nou Ahile:  frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele care îl despărțeau de Razboiul Troian.  Pentru a-și consolida puterea, Alexandru și-a construit o ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept urmaș după mamă al lui Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle.

     Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi scria că tatăl său nu a fost Filip, ci Zeus.

     Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul. Vizitat de către Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru, împărat al lumii, ce pot să-ți dau?”, a dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai ceea ce îmi iei: dă-te la o parte din lumina soarelui!” Plin de admirație, eroul ar fi zis: „Dacă n-aș fi fost Alexandru, adică un tânăr condamnat să cucerească lumea, aș fi vrut să fiu Diogene, un om liber”.