ALEXANDRU REFUZAND APA

de Stefan Augustin Doinas

Sub cerul persan, Alexandru cel Mare

umbla prin pustiu, sub stresini de stanci,

cand iata: soldati aduceau de-a calare

burdufuri de apa din vaile-adanci.

Si unul, ghicindu-i privirile-aprinse,

umplu cu licoare un coif si-l intinse.

dar el intrebandu-i:-Cui duceti aceasta?...

si coiful dorit abia atingandu-l,

soldatii raspunsera-n linistea vasta:

-Copiilor nostri o ducem, dar bea!...

Si toti il priveau cu trsitete si plini

de-un chin urias, bantuit de lumini.

Atunci, obosit si setos, Alexandru

intoarse privirea in jur prin desert.

Un soare imens, fioros policandru,

ranea alburiul zenitului fiert,

cu cateva sute de lampi aramii,

urcate de scuturi la cateva mii.

Vazduhul topit clocotea ca o lava,

sorbit de vantoase cu suflu de jar.

Sub coifuri fluide, respinse de slava,

soldatii boleau de-un amarnic pojar,

tinand, cu cercei si bumbi, in alai

superbele hamuri de flacari pe cai.

Vapaia tasnea din caldari si din zale,

din stanci si vulcani cu bogat zacamant,

al caror cuptor cu comori minerale

o umbra de foc arunca pe pamant.

Nisipul marunt al acestui pustiu

in ultmul fir era rosu si viu.

Prin gropi luminoase ca-n mistice racle

soldatii murisera linsi de vapai,

alaturi de sulite rosii ca facle

ce pana tarziu privegheau printre vai;

iar altii, muscati de cumplite arsuri,

cazusera-n corturi subtiri, in trasuri.

Cu coiful in mana, cu apa visata,

el sta neguratic, privindu-i abia.

Soldatii strigau in tacere lasata:

-Copiilor nostri o ducem, dar bea.

Si daca-i vom pierde prin locuri pustii,

vom face acasa mai mandri copii...

Asa, ridicat de pe sea, in vazduhuri,

parea in vapaie un zeu torturat

scapand dintr-o turma informa de duhuri

in mana cu apa si coiful furat.

Dar el se intoarse deodata, si-apoi

comoara din coif le-o dadu inapoi.

Atunci, calaretii strigara in cete,

si stanci licarind repetara:-De-acum

noi nu mai cunoastem nici foame, nici sete

si nici oboseala de lupta sau drum.

Si du-ne, Stapane, de-acum unde vrei:

cu tine noi nu suntem oameni, ci zei!

Inspirata dintr-un text al antichitatii grecesti, Vietile paralele al lui Plutarh, balada se concentreaza pe imaginea mitica a lui Alexandru Macedon. Asta nu inseamna ca balada este o simpla apologie a unei figuri care a ramas in memoria colectiva mai degraba sub forma unui erou cu calitati semidivine decat ca un personaj istoric. Desi „textul e centrat pe gestul emblematic, zeiesc al eroului" (Ov. S. CrohmalniceanU), grandiosul spirit de sacrificiu al lui Alexandru Macedon nu constituie chiar o mostra de autenticitate. Ceea ce ii confera textului originalitate si valoare estetica se regaseste in forta descriptiva a textului.

Portretul lui Alexandru Macedon este si el construit cu subtilitate. Prima scena a poemului il prezinta pe acesta deposedat de orice insusire exemplara, suferind din cauza caldurii sufocante.

 De asemenea, trebuie remarcat ca Alexandru cel Mare, desi glorificat, aproape martirizat si canonizat in aceasta poezie, nu este supus unui simplu proces de transfigurare artificiala. El nu este ridicat la statutul de personaj exceptional prin relevarea unor calitati supranaturale si, deci, fictive, ci prin profunda umanitate de care da dovada, solidarizandu-se cu soldatii sai. Optiunea lui Doinas pentru aceasta solutie a innobilarii personajului sau prin apelul la valori general-umane si refuzul unei mitizari superficiale sunt importante, daca ne gandim ca acest poem apare in anii 60, o perioada in care se creau pe banda rulanta falsi idoli carora le erau ridicate osanale gratuite. Balada nu mai reprezinta aici o creatie artistica al carei scop este sa sublinieze exceptionalitatea, ci un mod de a celebra umanitatea unor gesturi exemplare tocmai prin firescul lor.